Cum a apărut ideea proiectului Made With Love Romania?
În ianuarie am fost la Paris și într-un concept store din zona centrală am văzut multe covoare kilim făcute în Turcia și Asia. Unele dintre ele semănau cu cele vechi pe care le văzusem în copilărie, covoare boeme florale și cele cu motive geometrice în special. Aceasta a fost o primă scânteie, știam ce covoare frumoase se fac în România și eram oarecum supărată că acest meșteșug era acoperit de praf. O a doua scânteie a fost dată de reacția oamenilor care treceau pragul casei mele. Am avut în apartamentul meu din București, mulți ani, covorul făcut de bunica mea dinspre mamă, integrat într-un decor modern. Simțeam că dă autenticitate, că îmi personalizează spațiul. Așa a început practic, din experiența mea personală cu integrarea românescului în modern, din reacția oamenilor, până la senzația că ale noastre sunt și mai frumoase, văzând covoare lucrate manual în alte părți ale lumii, expuse frumos în vitrinele din Paris.
Ai crescut văzând cum se țes covoarele, le-ai apreciat încă din copilărie? Ai fost atrasă de țesut?
Le-am iubit de când eram copil, eram fascinată să o privesc pe bunica mea țesând. Îmi dădea lână să o pun pe suveică sau alte sarcini ușoare. Apoi m-am mutat la părinți și mai târziu am mers la liceu la Craiova și nu am mai fost în contact cu acest meșteșug care, din păcate, nu a mai fost practicat mult timp după aceea. Când m-am mutat la București „la casa mea”, a venit firesc să pun în casă covorul țesut de bunica mea, pe care îl mai am și acum. De fapt, acum am chiar două, și am ales restul pieselor din casă ca să se potrivească cu ele și cu lada de zestre de la cealaltă bunică, dinspre tata.
De unde este bunica ta? Povestește-ne puțin despre ea...
Este din Amărăștii de Jos, Dolj, sudul României. S-a născut în perioada interbelică, într-o vreme în care fetele aveau mai puțin acces la educație. A făcut câteva clase și este uimitor că încă își amintește lucruri pe care le-a învățat atunci. Are 86 de ani și mintea îi este la fel de limpede și curioasă, are o sete fantastică de a învăța lucruri noi, de a vorbi cu oameni noi, de fiecare dată când mă întorc dintr-o țară străină este cel mai interesată să afle detalii despre oameni și locuri. Este un model pentru noi toți.
Ce fel de covoare țesea bunica ta și de unde își lua modelele? Cum vopsiți lâna?
Cele din tinerețea ei sunt foarte colorate, cu multe flori și lucrate în mare detaliu. Mai târziu și-a simplificat modelele, chiar minimaliste aș spune, iar culorile au devenit mai elegante, roșu închis, gri. A rămas văduvă devreme, poate că acele culori și modele îi reflectă starea de spirit de-a lungul timpului.
Își împrumutau modelele unele de la altele în comunitate. Când femeile din alte zone se măritau și veneau în comuna noastră cu zestrea de velinte și covoare, aduceau modele noi de făcut. Se împrumutau și între localități, acolo unde se cunoșteau sau aveau rude. Bunica a adus un model de la Craiova în comunitate, pe care femeile din sat l-au numit mai târziu.
Care sunt culorile și simbolistica covoarelor oltenești?
Majoritatea au modele florale pe fond negru sau dungi geometrice pe fond roșu. Pe covoarele brodate, cele mai mari, sunt multe modele vechi, de cocoș, de flori. Nu cunosc foarte bine simbolistica, le cunosc mai mult din nostalgie decât științific, ca să zic așa. Dar chiar recent am văzut un album cu motive și țesături oltenești, un album care se poate găsi la Muzeul Olteniei din Craiova.
Cine mai țese covoare în familia ta acum?
Din păcate, nimeni. Nimeni nu mai țese de mult timp în localitate. Visul meu este să le aduc înapoi în prezent, în același timp, să încurajez în prima fază micile ateliere sau femeile care mai țes, din toată țara, nu doar din Oltenia, și apoi sper că putem crea un mic atelier și un spațiu unde oamenii să intre în contact cu acest meșteșug. E un drum lung, dar cred că e posibil!
Mai sunt femei care țes, este acest meșteșug amenințat cu dispariția sau poate fi revitalizat?
Sunt câteva ateliere mici și sunt și femei care mai țes, dar dacă nu facem nimic pentru a le încuraja, s-ar putea să fie ultima generație și să nu aibă cui să transmită meșteșugul. Iar cea mai bună încurajare este să le cumpărăm produsele, să le apreciem și să le integrăm în viața și în casa noastră. Cred cu tărie în puterea exemplului. Când am început proiectul, au fost câțiva sceptici. Unul dintre acești oameni a cumpărat curând un covor țărănesc. Așadar, scepticismul se tratează cu flori colorate țesute din lână.
Cât durează să faci un covor, de la primul fir până la ultimul?
Lâna era pregătită vara, spălată, răsucită, vopsită. Își pregăteau și modelele din vreme, iar când se strica vremea, începea sezonul de țesut. Cele țesute la un covor orizontal puteau dura între două săptămâni și două-trei luni, în funcție de cât de complex era modelul. Cele foarte complexe, cele „bune”, de zestre, erau rar folosite, se transmiteau din generație în generație, erau zestrea fetei. Mama a primit mai multe astfel de velinte și covoare de la părinții ei la nuntă, de fapt majoritatea țesute de bunica ei în tinerețea sa.
Știu că ai promovat covorul oltenesc și în străinătate. Unde anume și cum a fost primit?
Este foarte bine primit! Vorbesc mult despre meșteșug, despre comunitățile rurale, despre faptul că este lucrat manual și că acest meșteșug este pe cale de dispariție. Îi consider ambasadori ai României, iar oamenii îi primesc cu brațele deschise, apoi primim multe mesaje frumoase de la ei, iar cel mai frumos lucru este că transmit acest mesaj mai departe comunității lor. Covoarele au ajuns deja în mai multe țări. Am trimis în Canada, Statele Unite, Australia, dar cele mai multe au ajuns în Franța.
Povestește-ne despre cel mai vechi covor. Cine l-a țesut, când, cum a ajuns la tine și cum arată astăzi?
Avem o velință roșie foarte veche cu flori stilizate, este din Amărăști și este foarte bine păstrată. A fost expusă și la seria de evenimente de lansare din octombrie, la Galeria West. Și am mai găsit un kilim vechi care acum se află în Australia, la o româncă ce locuiește acolo și îi este dor de țară.
Câte covoare ai în colecția ta de care nu te-ai despărți niciodată?
Am aproximativ o sută de covoare și două de care nu m-aș putea despărți. Este cel de la bunica mea și cel pe care l-am primit de la mătușa mea anul acesta, cu câteva luni înainte să moară. Îl consider un simbol. Femeile din generația ei vor dispărea una câte una și, odată cu ele, acest meșteșug ar putea dispărea. Momentul să facem ceva este acum.
Crezi că aceste covoare tradiționale își pot găsi locul într-o casă modernă?
Sunt ferm convinsă de asta! Decorul modern este minimalist, în culori neutre. Globalizarea consumului și a stilului duce și ea la o anumită uniformitate. Elementele de identitate, cum sunt aceste covoare, pot sparge această uniformitate, personalizând spațiul, dându-i mai multă autenticitate.
Te voi ruga să ne povestești despre vestă, o piesă vestimentară cu valoare sentimentală, dar extraordinar de frumoasă.
Este vesta moștenită de la străbunicul Petre. Până la șapte ani am stat cu bunicii, iar chipurile familiare ale copilăriei mele de acolo erau mama Florica (bunica), tata Tudor (bunicul), tata Petre (străbunicul) și cățelul Peghi, sau Peggy cum i s-ar spune astăzi.
Bunicul Petre era cel în grija căruia rămâneam când bunicii mergeau la câmp, și mă lăsa la vecini și pleca la pescuit pe Dunăre. Copilăria mea a mirosit a scoici și pește, iar chipul străbunicului meu îmi era foarte drag, era un om liniștit, bun. Țin foarte mult la această vestă, era vesta de sărbătoare a străbunicului meu din vremea când era flăcău, la începutul secolului trecut. Este o piesă valoroasă, lucrată manual, impecabilă chiar și după un secol. Dar pentru mine valoarea ei este sentimentală, îmi amintește de străbunicul meu pescar.
Cum se vând covoarele?
Da, contează mărimea, modelul și modul de lucru, mai ales pentru cele noi, pentru care costurile de producție se reflectă în preț. Pentru cele vechi, se adaugă vechimea și valoarea lor, multe sunt unice, greu de replicat. Mai există ateliere, pot fi cumpărate direct de acolo, au nevoie de comenzi și încurajare pentru a continua activitatea. Cele din colecția noastră sunt expuse ocazional sau pot fi achiziționate online, atât în țară, cât și în străinătate.
Care sunt planurile tale de viitor?
Am spus și mai devreme, pe termen scurt vreau să le scot la lumină, să le aduc în prezent, să conving oamenii să le primească în casă. Practic sunt cea mai potrivită pentru asta și mi-am propus să contribui în felul meu. Prin acești pași, sper să încurajez micile ateliere și femeile care încă mai țes, este vital ca această tradiție să continue. Și apoi vom începe să țesem, este cea mai colorată terapie anti-stres 😊 Există un mic atelier în Amărăști. Dar până atunci, mai avem mult de lucru!
